Trafic.ro

duminică, 8 septembrie 2013

Orgoliul anonimatului: Virgil Podoabă


           

        Să pornim de la o vorbă a Monseniorului Vladimir Ghika: „Orgoliul e strălucirea prostiei”. Unul dintre cei mai orgolioşi „intelectuali” români e Virgil Podoabă, pseudocritic literar, autor al unor elucubraţii cărora le dă lustru fenomenologic, un impostor desuet care se inflamează de fiecare dată când vrea să aibă dreptate cu orice preţ, chiar în cazuri în care evidenţa şi logica sînt împotriva lui. Lipsit de inteligenţă, de argumente şi de adevăr, viclean şi cinic, malefic, plin de vanităţi mărunte, relativ informat, cu lecturi alandala, individul e de un orgoliu feroce. E în stare să-i insulte pe cei din jur doar pentru a dovedi (a-şi dovedi?) că are dreptate în toate privinţele şi în toate domeniile, de la filozofie, critică literară, la hermeneutică, informatică, agricultură sau starea vremii. E omul care le ştie pe toate. Cu o privire posac-aiurită (chipurile, e cu capul în nori, e distrat, cugetă profund şi la greu) Podoabă al nostru a profitat de toate împrejurările şi de toţi oamenii care l-au sprijinit. Neglijându-i mai apoi, tratându-i cu indiferenţă, cu dispreţ suveran, cu mitocănie. Întâi de toate, existenţa şi cariera lui stau sub tutela strânsă şi în umbra prietenului de o viaţă, Al. Cistelecan, care l-a tras după el, l-a ocrotit, l-a dădăcit, l-a călăuzit, l-a lăsat, nu se ştie din ce motive, la revista Vatra, ca redactor-şef, unde, în schimbul unei inactivităţi totale (nu ştie nici măcar ce conţin numerele revistei conduse de el) Podoabă primeşte un salariu substanţial. În cazul lui Virgil Podoabă, omul care le ştie pe toate (şi ceva pe deasupra), orgoliul e, cu adevărat o ilustrare strălucitoare a prostiei. Fără o fărâmă de gândire originală, fenomenologul nostru de doi bani din Topa creează, vezi - Doamne, concepte: experienţa revelatoare ar fi ideea pe care a pritocit-o o viaţă întreagă (Ridiculus mus…), concept care nici original nu e, nici de anvergură, nici revelatoriu. Absent din orice dezbatere cu adevărat serioasă, bâiguind concepte şi idei împrumutate, Podoabă e autorul unor cărţi de necitit, o maculatură indigerabilă şi bolborosită care adoarme instantaneu cititorul imprudent  ce se încumetă să o parcurgă. Lipsit total de talent, cu o scriitură ternă, fără strălucire şi cu o gândire confuză, văduvită de logică, posesor al unui destin mediocru, Virgil Podoabă e sortit, cum se prefigurează lucrurile, unui anonimat deplin. Lucrul e subliniat, de altfel, de Mircea Mihăieş, care într-o subtilă comparaţie între Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, scria: „În timp ce statura lui Al. Cistelecan a crescut continuu, astfel încât, astăzi, el e cotat, pe bună dreptate, între cei mai respectaţi critici literari ai ţării, Virgil Podoabă s-a scufundat în anonimat, într-o insignifianţă pe care, cu toată sinceritatea, o regret”. Sau, cum zice un critic şi polemist clujean, Laszlo Alexandru: „Un singur lucru n-am fost în stare să urmăresc atent: cearceafurile analitice ale flăcăului Podoabă. Întinse pe modelul lăbărţat, cu un stil îmbinînd ermetismul critic (?), diletantismul şi ţîfna, vorbind mult fără să spună nimic, mi-au provocat doar vîrtoase căscături de-mi trozneau fălcile: sunau de la o poştă a obligaţii redacţionale, luate în cîrcă fără prea mare convingere”. Intelectual (?!) fără destin, fără relief, lipsit de orice originalitate, simplu ecou al unor voci străine, nebăgat în seamă de nimeni, Virgil Podoabă e un om fatalmente singur. E singurătatea unui orgoliu exacerbat, ce sfârşeşte într-o autodevorare simbolică, totală şi definitivă.

                                                                                                                         Mircea Teslovan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ce mai face România?!

Faceți căutări pe acest blog

Persoane interesate